Sir Ken Robinson - Changing Education Paradigms

Scoli alternative Quebec

View Ecole alternative Montreal in a larger map

Am sters scoala alternativa Pappilon D'or din Val D'or. Implicit si harta e diversa. In plus, am adaugat diversele postatii pentru scolile profesionale, scolile asa zise de vocatie - muzica - si "campurile de zi" pe perioada verii.

Am inceput si noi scoala!

Cautat de mine n-a fost nimic. Initial cand am stiut ca un prieten de al sau a inceput scoala, prieten cu care se aseamana multisor eram plina de dubii. "Poate trebuia sa-l dau la scoala, cat sa continue sa aiba un limbaj comun cu D". Dupa ii vedeam in parc cum se joaca cu frunzele, cu tarana, abandonandu-se acestora si ma felicitam, imi spuneam ca inca sunt prea legati de toate acestea, prea concentrati pe senzomotor ca sa intre intr-o lume ceva mai conceptuala. Si a inceput fara ca eu sa realizez, episoade izolate care ma incantau, dar care nu ma conduceau la concluzia ca e pregatit de scoala. Si foarte probabil nici nu e, nu de una care i-ar cere constanta.

Am observat ca declick-ul in lectura il facuse acum ceva timp, nu stiu cand, oricum luni. Cand aranjasem noi doi dormitorul, gasisem un loc pentru dinosaurii lui si el imi dicta litera cu litera " D I N O S A U R I" pentru ca eu sa scriu pe un biletel. Atunci am stiut ca a facut declick-ul, a trecut de la o lectura mecanica, vizuala a cuvintelor la una a intelegerii sensului, mecanismului care duce la relevarea cuvantului.

M-am bucurat doar, fara nicio speranta in a-l vedea constant ulterior in ale lecturii. Il cunosc, daca nu este pregatit interior sa faca un efort lui orice i se pare a fi muncile Olimpului, iar lumea devine un imens cazan in care el se perpeleste. In zilele urmatoare, ca de obicei, imi cerea sa-i citesc din cartea cu gormiti (Eu pe bune ca-i ador, se uita intr-o zi la televizor si in timp ce era Sigla imi dadea  dovada capacitatii sale de-a intelege, interioriza, urmari o trama in cele mai mici detalii. Episodul a inceput si el continua sa explice cu multa pasiune despre. Imi spuneam "Wow, copilul acesta este al meu!"), Bendis imi cerea sa-i citesc din cartile ei pline de roz si puiuti si mame grijulii. Si observam ca el reuseste sa citeasca cuvintele de 2-3-4 litere, le leaga. Inutil sa insist pe mai departe ca se infurie feciorul ca-l sustrag de la activitati importante ca si lupta gormitilor. Si printre pauze (cand obosesc gormitii, da?) vine cu cate un caiet de matematica si-mi cere sa-i citesc ce se cere, executa cu repeziciune exercitiile, are rabdare sa coloreze primele 2 din cele sase de pe pagina, se plictiseste si-mi cere sa mearga mai departe. Si merge mai departe. Ieri eram incurcata cu Bendis, nu stiam ce sa fac cu ea in acest timp, daca sa o implic sau nu. Si i-am propus si ei sa coloreze ca sa nu se simta exclusa, sa nu creada la fel ca si in cazul gormitilor ca acestia sunt doar pentru baieti, dar ei i se pot darui, concede doi cat sa-i fie lui Felix de suport, adica sa aiba inamici in luptele sale. Deci darui nu atat pentru ea cat tot pentru suport in activitatile lui Felix.

Ah, oricum ea ghiceste bine. Lol. Ea nu face matematica, ea ghiceste! Imi spunea acum cateva zile plina de orgoliu cum reuseste ea sa ghiceasca si eu imi radeam in barba vazand-o cat e de ingenua, cum era incantata ca reusea sa-i faca fata broscoiului cand acesta ii conditiona diverse introduceri in activitatile sale daca ea ii ghicea diverse operatii matematice. Incet, incet s-a prins de logica adunarii, scaderilor, dar ea inca e convinsa ca ghiceste. Sa fie, e absolut adorabila.

Si ieri..., ieri gateam si vine Felix cu un manual in mana ca el vrea sa se exercite in sah. Candva jucam constant, dupa, nu stiu cum, am abandonat. Acum vroia sa reia. L-am rugat sa astepte sa termin mancarea dupa jucam noi doi. A plecat fara sa-mi raspunda. Intru in camera si-i vad, jucau sah, adica incercau, reusisera sa puna piesele corect pe tabla de sah si el ii explica lui Bendis cum se misca piesele. Nu parea sa inteleaga nimic fata, dar era incantatoare cum incerca sa o faca, cu multa bunavointa. M-am intors in bucatarie, am stins focul si m-am asezat langa ei, secondati fiind de mine, mai mult Bendis, ca Felix parea sa aiba destul de clar in minte ce are de facut si el facea bine. Au facut o partida cap coada, care partida a durat una ora, iar el  pentru prima oara am observat ca este dispus sa piarda, o impingea pe Bendis sa invinga cat sa o motiveze sa-i fie partenera si pentru mai tarziu.

Si din seria scolii, tot ieri, dupa partita de sah a venit la mine si m-a solicitat sa-i dau sa scrie cuvinte, sa ma inspir din manualele "Didattica" pentru a-i da diverse sa lucreze.

Hmm, s-ar putea totusi sa fiu eu capabila sa fac un HS cu copiii acestia? Eu pana acum aveam mari dubii, acum ei par sa mi le spulbere....Sa vedem.....

Oricum pentru acest an sunt multumita, mergem inainte in acesta formatie dupa vom vedea. La o scoala vor trebui sa fie cat sa am eu spatiu pentru mine, recunosc. S-ar putea totusi sa-i placa mult la scoala in masura in care e interesat de diverse argumente. Ma gandesc la scoala pe care o am eu in minte pentru ei, una democratica unde ar putea sa continue sa fie copiii pe care-i stiu.

Cicely Mary Barker - Festa al chiaro di Luna

Ieri ii citeam dintr-o carte, una din cartile care-i plac ei foarte mult, cu zane, spiridusi. Unde toata lumea danseaza, canta, e fericita. Si incep sa-i citesc "Petrecerea  in clar de luna a ...." si gandurile mele fug....iar ea: "Zanelor, mama!".

- Cum faci sa stii?

- Scrie aici.

Si pune degetul pe cuvant. Si aici, si aici.

- Ah.

Sunt primele ai apropieri de lectura, practic a patra. Prima mi-o amintesc cand erau in bucatarie amandoi, goi, cu fundurile pe masa, ea avea cam un an jumate, iar Felix ii arata literele si radeau, radeau, radeau. Pentru unii putea sa para ca se prostesc. Nu era acasa Andrei, daca era nu se intampla, pentru el actul invatarii are loc la masa, departe de "pe masa". Atunci n-am dat deloc importanta momentului, erau tot ei, aceasi, cand distrandu-se cu literele, cand distrandu-se aruncand conservele de fasole la gunoi. Mai tarziu mergem la Bucuresti cu avionul, la bunica, si ei erau oarecum plictisiti si eu deja epuizasem multe pentru a le face suportabil drumul. Si vad literele pe spatele scaunelor si-l provoc pe Felix. La inceput se conformeaza, dupa ce-mi citeste 2-3 cuvinte imi spune sa-l las in pace ca-l plictisesc. Imi intoarce spatele cum ii este in fire atunci cand il irit cu ale mele. Bendis observa scena si cu aceasi daruire, de-a ma salva, incepe sa repete literele, una cate una, dupa compune cuvantul. Am ramas siderata, nu ma asteptam nici macar sa cunoasca literele, cu atat mai mult sa poata sa citesca cuvantul. Domeniul literelor e al lui Felix, asa cum e cel al calculatoarelor. Acolo doar el poate sa aiba competente, altfel se pare ca se simte amenintat de prezenta lui Bendis. Totusi, recent i-a permis sa joace cu el in retea Counter Strike, e disperat ca eu nu joc oricand imi cere el si atunci a facut un compromis, i-a permis surorii sa intre pe teritoriul sau.

Mai tarziu, la sfarsitul lunii mai eram intr-o situatie foarte oficiala, al carei decurs era extrem de important pentru mine, noi. Initial ii solicitasem pe amandoi sa faca tot posibilul sa ramana compacti, imobili, negalagiosi si sa colaboreze cu medicul. Felix, ca si cum n-am fi discutat cu el, sau tocmai de ce am discutat cu el (recunosc acelasi mod de-a opera in mine, daca pe mine cineva ma solicita sa ma comport intr-o maniera ma ofenseaza "cum adica imi cere, cu siguranta m-as fi comportat astfel, dar daca-mi ceri ca unui handicapat, sa-ti fie de bine!", eu pot sa daruiesc, dar nu accept sa mi se ia.)  in prealabil, il seca (asa ne parea noua atunci) cu diverse intrebari, de ce trebuie sa ne asculte la plamani, ce intelege el -medicul- de acolo, cum functioneaza plamani si cum sunt in realatie cu inima. Eu ca sa-l iau pe Felix de langa medic ii soptesc metalic lui Andrei "ia-l si povesteste-i tu despre vikingi!". Bendis era foarte "cumine", asa cum o solicitasem, statea in brate la mine foarte plictisita si citea. Toata scena am inteles-o a doua zi, in momentul in care a facut-o nu realizam: D - E - A, DEA. Medicul observa totul si-o privea privindu-ma, cauta o reactie la mine, reactie pe care eu n-o aveam pentru ca eram mult prea consumata de emotii ca sa pot sa-mi vad fata care citea chiar la mine in brate, chiar sub ochii mei.

Eh, se termina totul cu bine, ne salutam, ne strangem mainile si inainte de-a ne desparti medicul ne spune:

- Permiteti-mi sa va spun ca prin natura meseriei mele lucrez mult cu copiii, fac diverse evaluari a acestora. Aveti doi copii exceptionali, cu mult inaintea varstei lor. Complimente!

La care i-am cerut sa-i repete in mod expres lui Andrei, care gaseste sa ma critice in fiecare zi obositor de mult, de des ca nu ma ocup de copii, nu stau cu ei sa-i invat sa citeasca, scrie, deseneze si de ce nu, filosofeze.

Problema cu Andrei e ca el nu intelege ca acesti copii nu-s la varsta lecturii, nu a uneia sustinute, interesul lor e unul momentan. Sunt la fel de interesati sa cunoasca literele, citeasca pe cat is de interesati sa cunoasca cum fac tortul de morcovi. Doar atat. A doua zi interesul lor dispare pentru a se orienta inspre o alta experienta, alta perceptie, alta senzatie, in a-si umple sufletele cu emotii din tot ceea ce-i inconjoara.

M-am indepartat mult de la ceea ce-mi propusesem, in fine, asta sunt eu, kairotica. M-am lasat furata de acele amintiri si le retraiam intens, conectata.

Si sa revin, ii citeam din cartea, una din cartile ei cu zane si-i placea. E o carte tradusa in limba italiana, autoarea e Mary Cicely Barker.

Dialogurile sunt cat se poate de nevinovate, pline de candoare, vis, iar desenele sunt incantatoare. Mare parte din cartile ei sunt tiparte cu un  scris de mana. Pana acum toate aceste carti s-au demonstrat nu doar preferitele lui Bendis ci si ele mele raportandu-ma la ea.

Intentionez sa-i cumpar toate cartile daca va vrea, daca le va cere. Imi plac mie foarte mult, le citesc eu cu drag, facand sa iasa la suprafata fetita care inca mai traieste in mine.

Ah, coperta cartii:

Pescăruşul Jonathan Livingstone III

Richard Bach
Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi

Partea a III-a

Jonathan se rotea încet peste stâncile îndepărtate, urmărindu-l pe Pescăruşul Fletcher.

Acest tânăr neinstruit, era un elev aproape perfect. În văzduh era puternic, uşor iute, dar cu mult mai important decât acestea, o dorinţă arzătoare îl îndemna să zboare.

Iată-l acum venind, o siliuetă cenuşie, neclară, ţâşnind cu forţa dintr-un picaj, trecând ca un fulger pe lângă instructorul său, cu o sută cincizeci de mile pe oră. Se angajă brusc într-un alt tonou lent de şaisprezece puncte, numărând cu glas tare.

“… opt … nouă… zece… vezi, Jonathan, sânt în pierdere de viteză… unsprezece… vreau să capăt siguranţaîn opriri, ca tine, doisprezece… pe dracu, nu merge deloc… treisprezece… ultimele trei puncte… fără… paisp… au!”

Pierderea de viteză fu cu atât mai nereuşită cu cât Fletcher era peste măsură de furios la gândul eşecului. Căzu pe spate, se rostogoli, se izbi într-o vrilă inversă şi îşi reveni într-un târziu, gâfâind, la o sută de picioare mai jos de instructorul său.

“Îţi pierzi vremea cu mine, Jonathan! Sânt un dobitoc! Sânt un prost! Încerc şi încerc şi nu iese nimic!”

Pescăruşul Jonathan se uită în jos la el şi dădu din cap.

“No-o să-ţi iasă, atâta vreme cât porneşti prea brusc. Fletcher, ai pierdut patruzeci de mile pe oră la pornire. Trebuie să porneşti mai lin! Hotărât, dar lin, nu uita!

Coborî şi el la nicelul pescăruşului mai tânăr. “Hai să încercăm împreună, în formaţie. Şi fii atent la pornire. O pornire uşoară, lină”.

După trei luni, Jonathan mai avea şase elevi, toţi Proscrişi, dar curioşi să afle ce înseamnă zborul, bucuria pe care ţi-o poate oferi.

Le era mai uşor şă exerseze zborul la înălţimi mari decât să înţeleagă sensul zborului.

“Fiecare dintre noi este, un adevăr, o idee a Marelui Pescăruş, o nesfârşită idee de libertate”, le spunea Jonathan seara, pe plajă, “şi zborul perfect este numai un pas în direcţia exprimării adevăratei noastre naturi. Trebuie să înlăturăm tot ce ne poate limita. De aceea, toate aceste exerciţii de zbor rapid sau lent, acrobaţia aeriană…”

… dar elevii lui dormeau, extenuaţi în urma unei zile de zbor. Le plăcea să exerseze pentru că iubeau viteza care le dădea senzaţii tari şi le domolea foamea de învăţătură, care creştea cu fiecare lecţie. Dar nici unul dintre ei, nici măcar Pescăruşul Fletcher Lynd, nu ajunsese să creadă că zborul ideilor putea să fie la fel de real ca şi zborul vântului şi al penelor.

“Întregul vostru trup, de la o aripă la alta”, le spunea altă dată Jonathan, “nu este altceva decât gândul vostru, într-o formă vizibilă. Dacă spargeţi lanţurile în care vă este ferecat trupul…”. Dar orice le spunea el, părea doar o plăcută născocire, iar ei aveau nevoie de somn.

De-abia peste o lună, Jonathan le-a spus că era timpul să se întoarcă la Stol.

“Nu sântem gata!”, spuse Pescăruşul Henry Calvin. “Nu vom fi bineveniţi! Sântem proscrişi. Doar nu putem să ne impunem cu forţa într-un loc unde nimeni nu ne doreşte!”

“Sântem liberi să mergem unde vrem şi să fim ceea ce sântem”, răspunse Jonathan, ridicându-se de pe nisip şi întorcându-se spre est, către locul unde trăia stolul.

Printre învăţăcei se simţea oarece nelinişte, pentru că Legea Stolului spune că un Proscris n-are voie să se mai întoarcă acasă, şi de zece mii de ani această lege nu fusese nici când călcată. Legea spunea - stai; Jonathan spunea - du-te; şi el străbătuse deja o milă din drum. Dacă ei mai zăboveau mult, te pomeneşti că Jonathan va înfrunta de unul singur Stolul duşmănos.

“Dar dacă tot nu mai facem parte din Stol, de ce să respectăm legea?”, spuse Fletcher, destul de sfios, “şi apoi, dacă se iscă vreo luptă, mai bine să fim acolo, cu Jonathan”.

Porniră în zbor dinspre vest, opt pescăruşi, câte patru aşezaţi în romb, aripă lângă aripă. Ajunseră pe plaja unde se ţinea Sfatul Stolului, cu o sută treizeci şi cinci de mile pe oră, Jonathan în frunte, Fletcher ţinându-se precis în dreapta lui, Henry Calvin jucăuş în stânga. Apoi, întreaga formaţie făcu un tonou spre dreapta, perfect sincronizat… orizontal … invers… un orizontal, cu vântul care-i biciuia pe toţi.

Tioliturile şi cârâiturile obişnuite ale Stolului fură tăiate brusc, parcă formaţia de pescăruşi ar fi fost un cuţit uriaş, şi opt mii de ochi de pescăruşi, îi urmăreau fără să clipească. Unul câte unul. cei opt pescăruşi se avântară cu putere în sus, într-un luping complet, după care zburară jur împrejur, aterizând încet, în picioare, pe nisip. Apoi, ca şi cum asta se întâmplă în fiecare zi, Pescăruşul Jonathan începu să critice zborul.

“În primul rând “, spuse el, zâmbind cam strâmb, “aţi întârziat la alcătuirea formaţiei…”.

Vorbele lui trecură ca un fulger prin Stol. Ăştea erau Proscrişi! Şi s-au întors! Una ca asta… nu s-a mai întâmplat! Prorocirea lui Fletcher în legătură cu o eventuală luptă se topi în confuzia Stolului.

Din acea clipă, pescăruşii le întorseseră spatele. Dar Jonathan nu părea prea impresionat. Îşi ţinu orele de zbor chiar deasupra plajei unde se întrunea Sfatul, şi pentru prima dată începu să-şi silească elevii să zboare cât puteau de bine.

“Pescăruş Martin!”, strigă el în văzduh. “Zici că ştii să zbori încet. Nu ştii nimic, până nu-mi dovedeşti! ZBOARĂ!”

Tăcutul Pescăruş Martin William, surprins de ieşirea instructorului, se depăşi pe sine devenind un expert al zborului încet.

În briza abia simţită, el îşi îndoi penele şi se ridică, fără să dea din aripi nici măcar o singură dată, de pe plajă până în nori şi înapoi.

Tot aşa Pescăruşul Charles - Roland zbură peste Great Mountain Wind, la două zeci şi patru de mii de picioare şi coborî albastru de aerul rece şi rar, uluit şi fericit, hotărât să zboare şi mai sus în zlilele următoare.

Pescăruşul Fletcher, care îndrăgea acrobaţia aeriană ca nimeni altul, reuşi să facă un tonou lent de şaisprezece puncte, iar a doua zoi îşi doborî propriul record cu o tumbă triplă, cu penele aruncând raze strălucitoare spre plaja de unde era urmărit pe furiş, de mai multe perechi de ochi.

Clipă de clipă Jonathan se află alături de fiecare dintre elevii săi, demonstrând, îndemnându-i, dându-le sfaturi. Zbura cu ei prin întuneric, printre nori, prin furtună din pură plăcere, în timp ce stolul se înghesuia jalnic pe pământ.

După ce-şi terminau programul de zbor, elevii se odihneau pe nisip şi, cu timpul, începură să dea tot mai mult ascultare celor spuse de Jonathan. Avea el tot timpul idei năstruşnice, pe care ei nu le puteau înţelege, dar avea şi unele idei bune pe care le înţelegeau cu toţii.

Treptat, treptat, noaptea, în jurul elevilor se forma în jurul elevilor alt cerc de pescăruşi curioşi, care-i ascultau ore în şir, pe întuneric, ferindu-se să vadă sau să fie văzuţi unul de celălalt, dispărând înainte de revărsatul zorilor.

La o lună după Reîntoarcere, un prim pescăruş din Stol, trecu linia şi ceru să ia şi el lecţii de zbor. Spunând acestea Pescăruşul Terence Lowell deveni dintr-o dată, o pasăre osândită, un Proscris, dar în acelaş timp al optulea elev a lui Jonathan.

Noaptea următoare, din Stol se desprinsese Pescăruşul Kirk Maynard, care împleticindu-se pe nisip, târându-şi aripa stângă, se prăbuşi la picioarele lui Jonathan.

“Ajută-mă“, spuse el încet, cu o voce de muribund. “Mai mult ca orice pe lumea asta, vreau să zbor…”

“Hai, atunci, spuse Jonathan, “hai să ne ridicăm împreună, să începem”.

“Dar nu vezi? Aripa….nu pot să mişc aripa”.

“Pescăruş Maynard, ai libertatea să fii tu însuţi, cu adevărat, aici şi acum. Nimic nu-ţi poate sta în cale. Este Legea Marelui Pescăruş, adevărata Lege”.

“Vrei să spui că pot să zbor? “

“Îţi spun că eşti liber”.

Şi pur şi simplu Pescăruşul Kirk Maynard îşi desfăcu aripile, fără efort, şi se ridică în văzduhul întunecat al nopţii. Strigătul lui puternic, de la cinci sute de picioare înălţime, trezi Stolul: “Pot să zbor! Ascultaţi! POT SĂ ZBOR!”

La răsăritul soarelui, aproape o mie de păsări se adunaseră lângă elevi, privindu-l cu curiozitate pe Maynard. Acum nu se mai temeau că sânt văzuţi. Ascultau, încercând să-l înţeleagă pe Pescăruşul Jonathan.

El le vorbea despre lucruri foarte simple: că e drept ca un pescăruş să zboare, că libertatea este chiar natura fiinţei lor, că tot ceea ce se opune acestei libertăţi - ritual, superstiţie sau orice alt fel de obstacol - trebuie înlăturat.

“Înlăturat!, se auzi o voce din mulţime, “chiar dacă face parte din Legea Stolului?”

“Singura lege adevărată este aceea care ne conduce spre libertate”, spuse Jonathan. Alta nu este”.

“Cum îţi închipui că noi o să putem zbura ca tine?” se auzi o altă voce. “Tu eşti ales, înzestrat şi divin, eşti deasupra celorlalte păsări”.

“Priviţi-l pe Fletcher! Pe Charles - Roland! Pe Judy Lee! Sânt oare şi ei aleşi, înzestraţi şi divini? Sânt la fel ca voi, la fel ca mine. Singura deosebire, dar chiar singura, este că ei au început să înţeleagă ceea ce sânt cu adevărat şi au început să treacă la fapte”.

Elevii lui, cu exepţia lui Fletcher, se foiau încurcaţi. Nu-şi dădeau seama ce fel de drum străbătuseră.

Mulţimea se mărea în fiecare zi; veneau să pună întrebări, să cadă în extaz, să-i batjocurească.

Într-o dimineaşă după lecţia de zbor rapid pentru avansaţi, Fletcher îi spuse lui Jonathan: “În stol se spune că tu dacă eşti Fiul Marelui Pescăruş, eşti oricum cu o mie de ani înaintea vremii tale”.

Jonathan suspină. Iată la ce duce o înţelegere greşită, se gândi el. Pentru ei, eşti ori diavol, ori Dumnezeu. “Tu ce crezi, Fletch? Sântem oare înaintea vremii noastre?”

Tăcere lungă. “Mă gândesc că zborul, aşa cum îl înţelegem noi, a existat dintotdeauna, şi a aşteptat să fie descoperit de cineva; nu are nici o legătură cu timpul. Putem să spunem că sântem înaintea comportamentului general. Zburăm altfel decât ceilalţi pescăruşi”.

“Cam aşa ceva”, spuse Jonathan, terminând cu o planare lină. “În orice caz, mult mai bună decât aceea cu vremea noastră”. Întâmplarea avu loc peste o săptămână. Fletcher tocmai demonstra tehnica zborului rapid unui grup de elevi noi. Se redresase dintr-un picaj de la şapte sute de picioare înălţime, ţinând ca o dungă cenuşie, foarte aproape de plajă, când un pui de pescăruş, la primul lui zbor, plana în calea lui, strigându-şi mama. Având doar o zecime de secundă pentru a-l evita, Pescăruşul Fletcher Lynd se izbi, spre stânga, cu o viteză de peste două sute de mile pe oră de o faleză masivă de granit.

Stânca i se păru o uriaşă piatră care ducea spre o altă lume. O explozie de teamă, de durere şi de întuneric, după care se trezi purtat la întâmplare, pe un cer foarte ciudat, uitând, amintindu-şi, uitând din nou; este înfricoşat, trist şi, mai ales îi părea nespus de rău.

Auzi o voce, vocea pe care o auzise şi atunci când l-a întâlnit pentru prima oară pe Jonathan Livingston.

“Fletcher, să nu iutăm că noi încercăm să ne depăşim limitele una câte una, cu răbdare. Programul nostru prevede zborul prin stâncă ceva mai târziu, nu acum”.

“Jonathan!”

“Cunoscut şi sub numele de Fiul Marelui Pescăruş”, îi spuse instructorul sec.

“Ce faci aici? Faleza! Cum… eu … murit?”

“Ei, Fletch, fii serios. Gândeşte-te. Dacă-mi vorbeşti, înseamnă că n-ai murit, nu? Ai reuşit să faci altceva: ţi-ai modificat cam brusc nivelul de conştiinţă. Acum, alege. Poţi să rămâi aici, să înveţi la acest nivel - care, de altfel, e mult mai înalt decât cel pe care l-ai părăsit - sau te poţi întoarce să lucrezi cu Stolul. Ce-i drept, Bătrânii sperau să se întâmple o catastrofă, dar nu credeam că o să meargă chiar aşa de uşor”:

“Sigur că vreau să mă întorc la Stol. De-abia am început lecţiile cu noul grup de elevi!”

“Foarte bine, Fletcher. Ţine minte ceea ce spuneam, că trupul nostru nu e altceva decât gândirea însăşi!…”

Fletcher dădu din cap. îşi desfăcu aripile şi deschise ochii la poalele stâncii, în mijlocul Stolului care se strânsese acolo. O larmă de ţivilituri şi cârâituri se stârni din mulţime, când făcu prima mişcare.

“Trăieşte! Cel care a murit trăieşte!”

“L-a atins cu vârful aripii! L-a adus la viaţă! Fiul Marelui Pescăruş!”

“Nu! El neagă asta! Este un diavol! UN DIAVOL! A venit să distrugă stolul!”

În mulţime, erau patru mii de pescăruşi, îngroziţi de ceea ce se întâmplase, iar strigătul DIAVOL! - trecu printre ei ca o furtună pe ocean. Cu ochii strălucitori şi cu ciocurile ascuţite se adunară în jurul lui ca să-l ucidă.

“Te-ai simţi mai bine dacă ai pleca, Fletcher?”, îl întrebă Jonathan.

“Nu, m-aş împotrivi prea mult…”

În aceeaşi clipă, se aflau la o jumătate de milă depărtare, iar ciocurile scânteietoare ale pescăruşilor se nimeriră în gol.

“De ce oare”, spuse Jonathan nedumerit, “cel mai greu lucru pe lume este să convingi o pasăre că e liberă şi că cu puţin efort şi-o poate dovedi sieşi? De ce oare o fi atât de greu?

Brusca schimbare de scenă îl făcea încă pe Fletcher să clipească. “Ce-ai mai făcut? Cum ai ajuns aici?”

“Doar tu ai vrut să pleci din mijlocul mulţimii, nu?”

“DA! Dar cum ai…”

“Simplu, Fletcher. Prin exerciţiu”.

Spre dimineaşă Stolul se potolise; nu însă şi Fletcher.

“Jonathan, iţi aminteşti că mi-ai spus odată demult, că cine îşi iubeşte Stolul îndeajuns, se întoarce la el să-l ajute să se desăvârşească”

“Da, sigur.”

“Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”.

“Dar, Fletcher, nu asta iubeşti tu la el! Nu iubeşti ura şi răutatea. Trebuie să te străduieşti să vezi adevăratul pescăruş, partea bună din fiecare. Trebuie să-i ajuţi şi pe ei să o vadă în ei înşişi: asta înţeleg eu prin dragoste. E grozav când înţelegi asta.”

“Îmi aduc aminte, de pildă, de un tânăr pescăruş aprig, pe nume Fletcher Lynd. Tocmai fusese Proscris. Era gata să-ţi distrugă întregul Stol, începând să-ţi construiască propriul său iad cumplit pe Stâncile îndepărtate. Şi iată-l că astăzi, construieşte propriul paradis, şi conduce întregul stol într-acolo”.

Fletcher se întoarse spre instructor, cu teama în ochi. “Eu să conduc? Adică cum, eu să conduc? Tu eşti dascăl aici. Doar n-ai să pleci!”

“Zău? Nu crezi că s-ar putea să mai existe şi alte stoluri şi alţi Fletcher care să aibă mai multă nevoie de un dascăl decât cel de faţă, care, oricum, e pe drumul cel bun către lumină”.

“Eu? Jon, eu nu sânt decât un pescăruş obişnuit, iar tu eşti…”

“…unicul Fiu al Marelui Pescăruş, nu?”. Jonathan suspină şi se uită în larg.

“Nu mai ai nevoie de mine. În fiecare zi trebuie să descoperi câte puţin din adevăratul şi nemărginitul Fletcher Pescăruş. El îţi este dascăl. Trebuie să-l înţelegi, trebuie să-i urmezi învăţătura”.

O clipă mai târziu, trupul lui Jonathan se clătină în aer pâlpâind şi deveni transparent. “Nu le da voie să umble cu zvonuri prosteşti despre mine, să facă din mine un zeu. Ne-am înţeles, Fletch?”

“Sânt numai un pescăruş. Îmi place să zbor, nu zic nu…”

“Sărmane Fletch, să nu crezi ce-ţi spun ochii. Ei oglindesc numai piedicile. Priveşte cu gândul, descoperă ceea ce ştii deja şi vei vedea cum trebuie să zbori”.

Pâlpâirea încetă. Pescăruşul Jonathan dispăruse în văzduh.

Nu peste mult timp, Fletcher se ridică cu greu spre cer şi dădu de un grup de elevi, gata pentru prima lor lecţie.

“Pentru început”, spuse el apăsat, “trebuie să înţelegeţi că un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta, nu este decăt gândul vostru însuşi”.

Tinerii pescăruşi îl priveau neîncrezători.

Ce să spun, se gândea el, oare asta e o regulă pentru un luping?!

Fletcher suspină şi o luă de la capăt. “Bun…Foarte bine”, spuse el, aruncându-le o privire critică. “Să începem cu Zborul Orizontal”. Si zicând acestea, înţelese dintr-o dată că prietenul său nu fusese cu nimic mai divin decât el însuşi.

Fără limite, Jonathan?, se gândea el. Ei, atunci nu va trece multă vreme şi voi apărea ca din senin pe plaja ta ca să-ţi arăt câte ceva din tehnica zborului!

Şi deşi încerca să pară în ochii lor sever, aşa cum s-ar fi cuvenit, pescăruşul Fletcher îşi văzu dintr-odată elevii, pentru o clipă numai, aşa cum erau ei, de fapt; şi-i plăcu la nebunie ceea ce văzu. “Fără limite, Jonathan?”, îşi spuse în gând şi zâmbi.

Pornea în calea lui spre desăvârşire.

Partea  a doua.

Pescăruşul Jonathan Livingstone I

Richard Bach

Adevăratul pescăruş JONATHAN care trăieşte în noi toţi



Partea I

Era dimineaţă şi un soare proăspăt strălucea în aur peste clipocitul mării domoale.
La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock scânteiase în aer până când apăru un stol de o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându-se, să obţină câteva fârâmituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă.
Dar departe şi singur, străin de orice barcă şi ţărm, Pescăruşul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare înălţime, el îşi coborî picioarele palmate, îşi ridică ciocul străduindu-se să-şi menţină aripile într-un arc dureros. Acesta îi îngăduia să zboare nespus de încet, şi acum el încetinise până ce vântul îi devenea doar o şoaptă în obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Îşi îngusta ochii într-o concentrare cumplită, îşi ţinea răsuflarea, îşi acorda aripile…încă …încă puţin. Penele i se zburliseră, se afla în limită de viteză şi căzu.
Pescăruşii, după cum ştiţi, nu şovăie, nu ating niciodată acest prag. A se poticni în zbor este pentru ei ruşine şi mare ocară.
Dar Pescăruşul Jonathan Livingston, fără a se ruşina, îşi întinse din nou aripile în arcul acela tremurător, - mai încet, şi mai încet, şi poticnindu-se din nou - nu era o pasăre ca oricare.
Cei mai mulţi pescăruşi nu caută decât să înveţe decât elementele de bază ale zborului - cum să ajungă de pe mal la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi, nu zborul conteză, ci hrana. Dar pentru acest pescăruş, zborul era totuşi, nu hrana mai mult decât orice pe lume. Pescăruşul Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.
Acest fel de a gândi, observase şi el, nu este deloc mijlocul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar şi părinţii lui se îngroziseră văzând că Jonathan îşi petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând.
Nu ştia de ce, dar când zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să stea în aer mai mult, cu mai multă uşurinţă. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obişnuita cădere în picioare care împroşca marea, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafaţa cu picioarele strânse aerodinamic lângă corp. Când îşi începuse glisadele aterizând cu picioarele sus pe plajă, străbătând apoi cu pasul lungimea glisadei sale în nisip. Părinţii lui se îngroziseră şi mai mult.
“De ce, Jon, de ce ?” îl întreba mama lui, “de ce îţi vine atât de greu să fii la fel cu ceilalţi din stol, Jon ? De ce nu laşi pelicanii sau albatroşii să zboare atât de jos? De ce nu mănânci, fiule? Fiule, ai ajuns numai pene şi os!”
“ Nu-mi pasă că am ajuns numai pene şi os, mami! Vreau să ştiu ce pot realiza în văzduh şi ce nu. Atâta tot. Vreau să ştiu!”
“Ascultă Jonathan” - i-a spus tatăl, nu fără blândeţe. “Iarna nu e prea departe. Bărcile o să fie puţine, iar peştele de la suprafaţă va înota mai la fund. Dacă tot vrei să înveţi, învaţă despre hrană şi cum se obţine. Povestea asta cu zborul e bună, nu zic nu, dar nu poţi să te hrăneşti cu glisade, o ştii şi tu. Nu uita că Zbori ca să te hrăneşti”.
Supus, Jonathan a încuviinţat. Zilele următoare, a încercat să se poarte ca ceilalţi pescăruşi; a încercat, într-adevăr, ţipând şi luptând cot la cot cu stolul, pe lângă diguri şi bărci de pescuit, plonjând după resturi de peşte şi pâine. Dar nu a reuşit deloc.
“Nu are nici un rost”, se gândea el, scăpând intenţionat un mic hering - obţinut cu multă greutate, drept în gura unui pescăruş bătrân şi flămând care-l fugărea. “Mai bine mi-aş petrece timpul ăsta învăţând cum să zbor. Sunt atâtea lucruri de învăţat”.
N-a trecut mult timp Pescăruşul Jonathan era din nou sungur, departe, pe mare, flămând, fericit, învăţând.
Îl preocupă viteza şi după o săptămână de exerciţiu ştia, despre viteză, mai multe lucruri decât cel mai rapid pescăruş în viaţă.
La o mie de picioare, dând din aripi cu toată puterea, s-a angajat într-un picaj vertical ameţitor, şi astfel şi-a dat seama de ce pescăruşii nu se lansează în picaj. În numai şase secunde atinsese şaptezeci de mile pe oră, viteza la care dacă îţi ridici aripile, îţi pierzi echilibrul.
De fiecare dată i se întâmpla la fel. Deşi era prudent, deşi se folosea de întreaga sa îndemânare, la viteze foarte mari îşi pierdea controlul.
Se înălţa la o mie de picioare. La început, cu toată puterea drept înainte, apoi îşi lua avânt, dând din aripi, îşi dădea drumul vertical. Atunci, de fiecare dată, aripa stângă i se bloca la ridicare, el se răsucea violent spre stânga, îşi oprea şi aripa dreaptă ca să se redreseze şi ţâşnea ca focul într-o vrilă sălbatică spre dreapta.
Nu putea să se concentreze îndeajuns când îşi ridica aripile. De zece ori a încercat şi tot de zece ori, - zburând cu şaptezeci de mile pe oră, - a explodat într-o masă învolburată de pene, fără control, prăbuşindu-se în apă.
Secretul, îşi spunea el apoi, ud leoarcă, este să-ţi ţii aripile nemişcate la viteze mari - să dai din aripi până atingi cinzeci de mile şi apoi să le ţii nemişcate.
A încercat din nou, de la două mii de picioare înălţime, rostogolindu-se în picaj, cu ciocul drept în jos, cu aripile întinse şi nemişcate din clipa în care a depăşit cinzeci de mile pe oră. I-a trebuit o forţă teribilă, dar a izbutit.
În zece secunde a atins peste nouăzeci de mile pe oră. Jonathan stabilise recordul mondial pentru pescăruşi de viteză.
Dar victoria a fost de scurtă durată în clipa în care a început redresarea, în clipa în care şi-a schimbat unghiul aripilor, a căzut în acelaşi dezechilibru cumplit care, la nouăzeci de mile pe oră, l-a izbit cu puterea dinamitei. Pescaruşul a explodat între cer şi pământ şi s-a izbit de apa tare ca piatra.
Când şi-a revenit era noaptea târziu, iar el plutea în lumina lunii pe suprafaţa oceanului. Aripile-i erau două bare zgrunţuroase de plumb, iar greutatea insuccesului atârna şi mai greu pe umerii lui. Îşi dorea, vlăguit, ca această greutate să-l tragă încet la fund, să pună capăt la toate.
Pe când se scufunda uşor, o voce seacă, stranie se ridică din lăuntrul lui. N-am ce să fac. Sânt un pescăruş. Sânt mărginit prin însăşi natura mea. Dacă aş fi învăţat atât de multe despre zbor, aş avea în cap diagrame, nu creier! Dacă m-aş fi născut şă zbor cu viteză , aş avea aripi scurte ca şoimul şi m-aş hrăni cu şoareci în loc de peşti. Avea dreptate tata. Trebuie să uit toate astea. Trebuie să mă întorc acasă la stol şi să fiu mulţumit cu ceea ce sânt, un biet pescăruş mărginit.
Vocea se stinse, şi Jonathan aprobă. Noaptea, locul pescăruşului e pe mal, şi din clipa aceea el jură că va deveni un pescăruş normal. Aşa toată lumea trebuie mulţumită.
Se desprinse cu greu de apa întunecată şi zbură către ţărm, mulţumit de ceea ce învăţase despre zborul jos care uşurează munca.
“Nu”, şi-a spus. “Am terminat cu ceea ce am fost, s-a terminat cu tot ce am învăţat. Sânt un pescăruş ca oricare alt pescăruş, şi voi zbura ca un pescăruş de rând”. S-a ridicat, cu greu, până la o sută de picioare şi a dat cu putere din aripi, grăbindu-se spre ţărm.
Hotărârea de a se comporta ca oricare alt pescăruş din Stol, îl făcea fericit. Nu va mai avea nici o legătură cu forţa care-l îndemnase să înveţe, nu va mai cunoaşte nici ispita, nici înfrângerea. Şi era atât de bine, să nu se mai gândească la nimic şi să zboare prin întuneric, către luminile de pe plajă.
Întuneric! Vocea seacă scrâşni alarmată. Pescăruşii nu zboară niciodată prin întuneric!
Jonathan nu i-a dat ascultare. E atât de bine, îşi spunea. Luna şi luminile care licăreau pe apă, aruncând mici reflexe de dar în noapte, iar în jur atâta linişte, atâta nemişcare…
Coboară! Pescăruşii nu zboară niciodată prin întuneric! Dacă ai fi fost născut să zbori pe întuneric, ai avea ochii de bufniţă! Ai avea în cap diagrame, nu creier! Ai avea aripile scurte ca ale şoimului!
Acolo, în noapte la o înălţime de o sută de picioare, Pescăruşul Jonathan Livingston clipi. Dispăruseră toate, şi hotărârile şi durerea.
Aripile scurte. Aripile scurte ale şoimului!
Iată răspunsul! Ce prost am fost! Am nevoie de nişte aripioare minuscule, trebuie să-mi îndoi aripile şi să zbor numai cu vârful lor! Aripi scurte!
Se înălţă la două mii de picioare deasupra apei întunecate şi fără să se mai gândească la insucces sau la moarte, îşi strânse aripile pe lângă corp, îşi întinse numai vârfurile lor, pumnale înguste şi ascuţite şi se lansă într-o cădere verticală.
Vântul îi huruia monstruos în cap. Şaptezeci de mile pe oră, nouăzeci, o sută douăzeci, şi mai repede; cu o zvâcnire a aripilor uşoară, abia simţită se redresa din picaj şi zbură pe deasuprea valurilor, o ghiulea cenuşie de tun sub lumina lunii.
Închise ochii împotriva vântului, cuprins de fericire. O sută patruzeci de mile pe oră! Iar controlul - perfect! Dacă aş plonja la cinci mii de picioare, în loc de două mii, mă întreb care cât de repede…
Jurământul de mai-nainte fusese uitat. Pierise odată cu vântul. Şi totuşi nu se simţea vinovat că nu se ţinuse de cuvânt. Asemenea făgăduieli sânt pentru pescăruşii de rând! Dar cel care a atins măiestria, nu are nevoie de asemenea jurăminte.
La răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan exersa din nou. De la înălţimea de cinci mii de picioare, bărcile de pescari păreau mici puncte pe suprafaţa albastră a apei. Breakfast Flock era un nor difuz din fire de praf, care se roteau.
Era viu, cuprins de un tremur de plăcere abia simţit, mândru că îşi stăpânea frica. Atunci, fără ceremonie, îşi strânse aripile, întinzându-şi numai vârfurile scurte şi ascuţite, şi plonjă în apă. După ce trecu patru mii de picioare, atinse viteza. Zbura drept în sus, cu două sute paisprezece mile pe oră. A înghiţit în gol, ştiind că dacă i s-ar desface aripile la o asemenea viteză s-ar transforma într-un milion de fărâmituri de pescăruş. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumuseţe pură!
Începu redresarea la o mie de picioare, iar vârfurile aripilor tremurau şi vuiau înăbuşit în vântul acela cumplit, barca şi mulţimea de pescăruşi se clătinau şi veneau cu iuţeală de meteori, chiar în întâmpinarea lui.
Nu se putea opri; nici măcar nu ştia cum să se întoarcă la viteza asta.
Ciocnirea înseamnă moarte fulgerătoare.
Aşa că închise ochii.
În dimineaţa aceea, îndată după răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan Livingston a trecut ca o săgeată prin Breakfast Flock de păşind două sute douăsprezece mile pe oră, cu ochii închişi, într-un uriaş ţipăt vâjâitor de vânt şi pene. Pescăruşul Norocului i-a zâmbit de data asta, nimeni nu a fost omorât.
Când şi-a ridicat ciocul drept spre cer, încă mai gonea cu o sută şaizeci de mile pe oră. Când a coborât la douăzeci de mile pe apă, la patru mii de picioare sub el.
Gândul l-a dus la triumf. Viteza maximă. Un pescăruş zburând cu două sute paisprezece mile pe oră! Era un record, cea mai mare clipă din istoria Stolului; şi în acea clipă în faţa lui s-a deschis o nouă eră. Zburând spre locul pustiu unde exersa, strângându-şi aripile pentru un picaj de la înălţimea de opt mii de picioare, s-a hotărât deodată să studieze cum să se întoarcă.
A descoperit că o singură pană din vârful aripii, mişcându-se mai puţin de un centimetru, provoca la viteze mari o întoarcere corectă dar fulgerătoare. Înainte de a învăţa aceasta, descoperise oricum că , dacă mişca mai multe pene la o asemenea viteză, se rostogolea ca un glonte… şi astfel Jonathan realiză primele exerciţii de acrobatică aeriană ale unui pescăruş de pe Pământ.
În ziua aceia nu şi-a pierdut vremea în conversaţii cu alţi pescăruşi, ci a zburat fără întrerupere până la apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul strâns, vria inversă,. buntul pescăruşului, roate.
Cand Pescăruşul Jonathan s-a întors în Stol, pe plajă era noaptea târziu. Se simţea ameţit şi grozav de obosit. Totuşi, îmbătat de plăcere, mai făcu un luping la ateruzare, însoţit de un tonou rapid, chiar înainte de a lua contact cu solul. Când vor auzi de recordul meu, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viaţa are o altă semnificaţie acum! În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari şi înapoi, iată adevărata noimă a vieţii! Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului. Putem fi liberi! Putem să explorăm Zborul!
Îi stăteau în faţă ani cântând şi strălucind de promisiuni.
Când ateriză, pescăruşii erau adunaţi în Consiliu; parcă se adunaseră de mai mult.
De fapt aşteptau.
“Pescăruşul Jonathan Livingston! În Centru!“ Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În Centru înseamnă fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanţi conducători ai pescăruşilor, aceştea erau chemaţi în Centru pentru Onoare. “Cu siguranţă”, se gândi el, “Breakfast Flock a urmărit recordul meu de azi dimineaţă, dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtăşesc experienţa mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescăruşilor”. Păşi în faţă.
“Pescăruş Jonathan Livingston”, spuse bătrânul, “în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescăruşilor”.
Parcă-l pocnise cineva-n cap cu o scândură. I se muiaseră genunchii, i se pleoştiră aripile, urechile îi ţiuiau. Pentru ocară? Nu se poate! Şi recordul?! Nici nu-şi dau seama ce spun! Nu au dreptate! Nu au dreptate!
“….pentru cumplita sa nesăbuinţă”, intona vocea solemnă, “pentru violarea demnităţii şi tradiţiilor neamului pescăruşilor…”
A fi chemat în centru pentru ocară înseamnă alungarea din obşte şi exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
“… într-o zi Pescăruş Jonathan Livingston, vei înţelege că orice nesăbuinţă e fără rost. Viaţa este necunoscutul şi incognoscibilul; noi am fost aduşi pe lume ca să mâncăm şi să supraveţuim cât mai mult”.
Un pescăruş nu are dreptul să replice în faţa Consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi: “Nesăbuinţă? Fraţilor!” srigă el. “Oare un pescăruş care descoperă şi urmează un sens în viaţă, un ţel mai înalt este nesăbuit? Mii de ani ne-am zbătut să obţinem peşte; acum, raţiunea vieţii noastre e alta - să ne desăvârşim, şă explorăm, să fim liberi! Mai daţi-mi o şansă, lăsaţi-mă să vă arăt ce am descoperit…”
Stolul era parcă de piatră.
“Frăţia noastră a încetat!” au intonat pescăruşii într-un singur glas şi, astupându-şi solemn urechile, i-au întors spatele.
Pescăruşul Jonathan şi-a petrecut restul zilelor singur, zburând dincolo de stâncile îndepărtate. Singura lui suferinţă nu era singurătatea, ci faptul că ceilalţi pescăruşi nu vroiau să creadă în strălucirea zborului care-i aştepta; nu vroiau să deschidă ochii şi să vadă.
În fiecare zi se desăvârşea mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare iuţeală îl făcea să ajungă la peştele rar şi gustos care se găsea, în bancuri, la zece picioare adâncime: nu mai avea nevoie de pescari şi de resturile de pâine pentru a supraveţui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre ţărm, acoperind o sută de mile de la pusul până la răsăritul soarelui. Graţie aceluiaş control interior, zbura prin pâcla deasă a mării şi se ridica deasupra ei spre vămile clare, orbitoare…în timp ce toţi ceilalţi pescăruşi adăstau pe pământ, umiliţi de ploaie. Deprinsese să înainteze mult peste uscat, călare pe vântul puternic, să se hrănească acolo cu insecte delicate.
Ceea ce visase cândva pentru Stol, câştiga acum doar pentru el; îşi desăvârşea zborul şi nu regreta preţul pe care-l plătise. Pescăruşul Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că acestea odată alungate din minte, viaţa lui era lungă şi frumoasă.
Veniră în amurg, şi-l găsiră pe Jonathan plutind liniştit şi solitar pe cerul mult iubit. Cei doi pescăruşi care-şi făcuseră apariţia erau curaţi ca lumina stelelor. Lumina pe care o răspândeau în înaltul cerului de noapte era blândă şi prietenoasă. Dar mai frumos ca orice era îndemânarea cu care zburau, bătând aripile la aceiaşi distanţă de el.
Fără să le spună vreun cuvânt, Jonathan i-a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescăruş n-o trecuse vreodată. Şi-a răsucit aripile, a încetinit zborul până la limită. Cele două păsări luminoase au incetinit şi ele, lin păstrându-şi simetric poziţia. Zborul încet nu le era străin.
Şi-a strâns aripile, a făcut un tonou, şi s-a angajat într-un picaj, la o sută nouăzeci de mile pe oră. Ei au plonjat împreună cu el, liniind cerul în formaţie perfectă.
În sfârşit, a trecut, din viteză, într-un tonou încetinit, pe verticală. Zâmbind, ei s-au rostogolit odată cu el.
A revenit la zborul orizontal şi după câteva minute de tăcere, a vorbit. “De acord, cine sânteţi voi?”
“Sântem din stolul tău, Jonathan. Sântem fraţii tăi”. Cuvintele lor sunau ferm şi liniştit. “Am venit să te luăm mai sus, să te luăm acasă”.
“Nu am casă. Nu am Stol. Sânt un Proscris. Iar acum zburam peste Great Mountain Wind . De aici trupul ăsta al meu se mai poate ridica doar câteva sute de picioare”.
“Ba se poate mai mult, Jonathan. Pentru că te-ai desăvârşit. Ai terminat o şcoală, acum e timpul să începi alta”.
În acel moment, înţelegerea, care pâlpâise în el toată viaţa, se aprinse. Aveau dreptate. Putea să zboare mai sus şi era vremea să ajungă acasă.
Aruncă o ultimă privire cerului, minunata întindere argintie, unde învăţase atâtea lucruri.
“Sunt gata”, spuse el, într-un sfârşit.
Şi Pescăruşul Jonathan Livingston se înălţă, împreună cu cei doi pescăruşi scânteiind ca stelele şi dispărură cu toţii în întunericul deplin al cerului.

Continuare

Deci da, stiu ca-s inteligenti, ca doar is ai mei : )

Azi cautam dintr-un pur interes  sa inteleg ce prevede programa pentru clasa I, deci primul an scolar in Italia. Nu l-am inscris pe Felix la scoala pentru ca asteptam sa plecam, sa-l inscriu direct la scoala pe care i-am ales-o in Montreal, cea mult pe gustul meu.

Si cum nu l-am inscris nu ma preocupa deloc sa stiu cam ce vor face la scoala (el si colegii) incepand din toamna. Si, cum spuneam, eram curioasa. Stiu ca una din conditiile pentru  aface HS cu copiii e sa demonstreze parintele ca are capacitati, si nu doar materiale,  sa o faca. Si asta presupunea sa fac proba capacitatilor mele, iar acest aspect ma irita, oricand e vorba sa ma pun in concurs pentru a fi evaluata ma incearca o serie de emotii negative, un stres antipatic, greu de gestionat. Deci automat am abandonat si ideea de-a face acea declaratie din care sa rezulte ca intentionez sa-l instruiesc acasa, asta in ipoteza ca nu am ajunge pana in toamna in Montreal.  Deci "sa-l instruiesc acasa". Dar eu nu vreau sa-l instruiesc acasa. Eh, cine deja m-a cunoscut stie ca nu-i de mine, nu pot si gata. Din fericire exista o teorie care de nu exista urma sa existe inventand-o subsemnata si care spune asa: pruncii n-au nevoie sa fie instruiti, invata spontan asa cum invata sa umble. Si la fel cum nu se invata pruncii sa umble (Emmi Pikler) la fel nu se invata pruncii sa citeasca. Pentru cine vrea sa aprofundeze articolul imediat anterior acestuia explica foarte bine procesul. Sau fatuca aceasta extraordinara, sensibila, plina de originalitate, inteligenta.

Iar titlul acestui topic e doar proba a ceea ce am enuntat mai sus (bine, lasati la o parte faptul ca-s gaina, pardon, cioara), lasati sa se catare prin copaci invata, desprind. Am descarcat azi o serie de documente in care se specifica ce ar trebui sa stie un copil la sfarsitul primei clase in Italia. Iar broscoiul deja, cu exceptia lecturii si scrierii care e foarte rudimentara (nu a gasit inca nicio motivatie interioara care sa-l impinga sa faca progrese), le-a deprins pe toate. E al meu, da!?

Asta inseamna ca m-am si calificat?

Merg sa le fac mancarea de' nu isi gatesc singuri.

Sunt fericita.

Home Schooling: la scuola a casa

Educazione, istruzione e apprendimento spontaneo nel bambino
di Clara Scropetta
l'articolo è apparso sul Consapevole 16



Molti non sanno che in Italia non è la scuola ad essere obbligatoria, ma l’istruzione, e che è possibile scegliere metodi di istruzione alternativi al sistema scolastico pubblico e privato, come la scuola a casa, ad esempio.
Clara Scropetta ha scelto questa opportunità per i suoi tre figli che educa direttamente, a casa, secondo una tradizione diffusa soprattutto nei paesi di cultura anglosassone, ma scarsamente invalsa in Italia. Clara ci racconta non solo la sua personale esperienza, ma ci fornisce una panoramica completa e affascinante sui concetti di istruzione ed educazione, e sulle potenzialità dell’apprendimento spontaneo nei bambini.

La legge: diritti e doveri
Per quanto riguarda la scuola, c’è una buonissima notizia: l’Italia è uno di quei paesi del mondo in cui non è obbligatoria la scuola. Contrariamente a quello che si dice – chiamandola scuola dell'obbligo – in Italia a essere obbligatorio è un grado d’istruzione minimo, come previsto dalla legge. La Costituzione garantisce che sia un diritto e un dovere del genitore occuparsi dell’istruzione del figlio – qualora non se ne possa occupare direttamente (anche pagando un insegnante o una scuola privati), se ne prende carico lo Stato. Numerosi articoli di legge regolamentano la scuola, fermo restando che chiunque, disponendo dei necessari mezzi materiali e immateriali, ha il diritto in Italia di occuparsi personalmente dell’istruzione del figlio. Questa opzione si chiama per la legge scuola paterna, ma è più conosciuta come scuola familiare o scuola a casa. Nessun esame è obbligatorio a parte quello di licenza media inferiore, un diritto/dovere per ogni cittadino italiano. Esistono associazioni impegnate in questo ambito che forniscono informazioni aggiornate e corrette. È necessario comunicare l’intenzione di fare scuola a casa in gennaio, al momento dell’iscrizione, al direttore didattico di competenza. Un’ulteriore buona notizia riguarda il cambiamento dell’età dell’arruolamento alla scuola: mentre fino a due anni fa venivano iscritti i bambini nati nell’anno solare, ora solamente quelli che hanno compiuto sei anni entro il 31 agosto.
Gran Bretagna, Canada, Stati Uniti, Australia, Nuova Zelanda annoverano tutti un gran numero di bambini educati a casa. I paesi anglosassoni vantano la tradizione più lunga di home schooling, e costituiscono un punto di riferimento internazionale importante. In lingua inglese esistono numerosi siti internet con forum di scambio, associazioni e pubblicazioni.



Che cos’è l’educazione
Analizzare a fondo i concetti di educazione, istruzione e apprendimento può risultare utile per poter fare una scelta oculata in merito al tipo di scuola e all’approccio pedagogico. È importante, riflettendo sul destino di proprio figlio così come in tutti gli altri aspetti fondamentali della vita, interrogarsi seriamente sui propri principi e scegliere in sintonia con essi. In generale, la forza che emaniamo è proporzionale alla sincerità interiore. Avere le idee chiare su cosa vogliamo fare, come vogliamo farlo e coerentemente farlo in tale modo, permette di trasmettere valori costruttivi e di essere fonte d’ispirazione per le persone che incontriamo. Questo è ancora più vero quando diventiamo genitori. Questa trasmissione di valori è l’educazione – un concetto molto ampio, che comincia già a partire dal momento del concepimento, e forse anche prima. Il contesto in cui è concepito un bambino entra a far parte del suo bagaglio personale; più è intriso d’amore e di unione, più il bambino potrà disporre della forza di questi valori. L’educazione continua nella gravidanza; le emozioni, le sensazioni, il benessere della madre, la situazione di coppia hanno un ruolo fondamentale, prima ancora che il bambino nasca. Poi, al momento della nascita, il bambino si attende si essere accolto nella piena soddisfazione delle sue esigenze primarie. Se ciò accade, il rispetto (è quello che gli viene dimostrato), la fiducia (si può fidare di quello che incontra), l’amore (è quello che sta ricevendo), l’unione (è quello che gli sta succedendo) andranno a far parte della sua educazione. Inoltre il valore del suo sentire sarà rinsaldato.
In seguito, nell’infanzia, tutto procede in modo identico: man mano che il bambino cresce, giorno per giorno, incessantemente raccoglie dati utili alla sua educazione, in particolare presso i suoi genitori, anche se essi non trascorrono molto tempo con lui. Per questo è molto importante ritrovare integrità morale e coerenza interiore, nonché essere sinceri con il bambino, anche quando ci si trova in difficoltà. L’educazione va ben oltre a quello che si riceve a scuola ed costituisce probabilmente una solida base per tutta la vita. I genitori sono fortemente implicati come educatori perché sono, nel bene e nel male, l’esempio da seguire: nessuno può sostituirsi davvero a loro nell’educazione dei figli, né l’asilo nido né la scuola materna o altre figure professionali.
L’educazione è quindi l’insieme di valori profondi trasmessi con tutto il cuore al bambino che sta crescendo, che lui assorbe e assimila secondo il suo senso di fiducia, più o meno intaccato dalle esperienze cui viene esposto. L’adulto che lo accudisce è la sua figura di riferimento: continua a rimanere tale, sicura e affidabile, finché si comporta come dice, dice con esattezza quello che fa e se non è stato così lo ammette. In tutti questi casi resterà una figura che il bambino seguirà spontaneamente.



Che cos’è l’istruzione?
Ben altra cosa è l’istruzione, l'acquisizione di competenze e nozioni. Ci sono competenze che senza dubbio il bambino possiede d’istinto o acquisisce in modo autonomo – per esempio succhiare il seno fin dalla nascita, sorridere e in seguito andare carponi, a camminare e a parlare. Il bambino aumenta la sua abilità per mezzo dell’esperienza diretta e affina le sue competenze giorno per giorno, a patto che venga lasciato fare e che abbia il giusto esempio, ovvero che viva tra i suoi simili. Il bambino è in grado di esplorare e quindi apprendere per conto suo una quantità enorme di informazioni. Attraverso l’esperienza il bambino si crea da solo un notevole bagaglio culturale. Per ogni essere umano è essenziale sapere cos’è la vita, conoscere le piante, gli animali, il cambiamento del tempo, la posizione del sole e della luna, e ognuno impara queste conoscenze basilari in maniera intuitiva, semplicemente vivendole.
Altre competenze sono invece più ancorate all’ambiente e alla società in cui il bambino cresce, piuttosto che essere così specifiche per la nostra specie, per così dire universali. Anch’esse tuttavia possono venire apprese in modo autonomo, semplicemente per imitazione. Finalmente siamo giunti alle nozioni che vengono apprese a scuola, nel nostro contesto. Si può supporre che la scuola sia stata istituita per questo, anche se sappiamo che tutte le popolazioni native tradizionalmente non conoscevano un “apprendimento organizzato” e ci resta un piccolo sospetto che in tempi recenti sia stato prioritario il reclutamento di forza lavoro e di conseguenza il parcheggio diurno dei figli. Comunque non tutte queste nozioni sono di specifica competenza scolastica. Il sapere relativo all’alimentazione e alla preparazione del cibo, per esempio, fortemente legato alla cultura, viene di solito acquisito in ambiente domestico. Lo stesso vale per la cura e l’igiene personale, l’abbigliamento, le decorazioni e le acconciature. Anche molte canzoni, storie e leggende vengono apprese nell'ambiente familiare. Di fatto la famiglia e la comunità in cui il bambino cresce si assumono e soddisfano gran parte della sua educazione e della sua istruzione e il ruolo che resta specifico della scuola è insegnare al bambino attività accessorie, importanti a livello culturale e sociale, per le quali il genitore non disporrebbe del tempo o delle capacità per trasmetterle al figlio. Si tratta di lettura, scrittura, matematica, di nozioni di base di geografia, storia e scienze, di attività sportive e artistiche, di familiarità con le lingue straniere e con il computer. Orbene, di quello che viene insegnato c’è ben poco che non venga usato quotidianamente nella maggior parte della famiglie, e se c’è un punto debole (per esempio le lingue straniere o l’algebra) si può supplire facilmente con un’integrazione esterna. Per quel che concerne le attività creative, artistiche, ludiche e corporee, è addirittura possibile offrire stimoli e possibilità maggiori. In conclusione un genitore, se si crea le condizioni per potersi dedicare ogni giorno un po’ a suo figlio, è sicuramente in grado di trasmettere le nozioni che vengono apprese a scuola.
Ma torniamo all’apprendimento e in particolare al suo carattere spontaneo. Il bambino come abbiamo già visto impara ed assimila tutto quello che lo circonda in modo assolutamente istintivo per emulazione, specialmente ciò che è importante nel suo ambiente sociale e culturale, o che lo interessa maggiormente in quel momento. Il meccanismo è il medesimo anche per la lettura, la scrittura, la matematica e le altre nozioni: il bambino guarda che posto ha nella vita normale quotidiana una determinata competenza, ne estrapola la sua importanza, viene invogliato ad acquisirla e la imparerà a tempo debito, quando la sua curiosità è sveglia per quel tipo di informazione.
Dalla mia esperienza deduco che non c’è motivo di dubitare che, anche senza seguire un programma e cercare di insegnare delle nozioni, il bambino comunque apprende tutto quello che gli serve. Quando si ritroverà a voler superare l’esame di terza media all’età di tredici anni, sarà in grado di occuparsi da solo delle materie da preparare e di rivolgersi al genitore se gli serve una mano. In sintesi tutto parla a favore della scuola libera (la cosiddetta no-schooling) e mette in luce come l'insegnamento non sia necessario. Vi sono diverse possibilità di occuparsi dell’istruzione dei figli e ognuno è libero di optare per la soluzione più congeniale e conveniente, senza timore di non essere all'altezza. La scuola a casa infatti può svolgersi esattamente come nella scuola classica, con banco e lavagna, seguendo un programma e un orario delle lezioni, ma anche come “scuola libera” , completamente in mano all'iniziativa del bambino, passando per tutte le varianti intermedie.



Aneddoti
Gli aneddoti hanno il merito di illustrare quanto esposto finora con immediatezza.
Chiesi a Ephrem – mio figlio, 4 anni al tempo – di andare nel pollaio a prendere le uova, nel cestino c’erano ancora quelle del giorno prima. Quando è tornato gli ho chiesto quante ne avesse trovate. Prontamente mi rispose: “Ora ce ne sono 11, prima ce n’erano 5, quindi oggi ne ho prese 6”.
Pochi giorni fa Luna, 4 anni, mi ha detto: “Adesso Ephrem ha 6 anni e io ne ho 4, quando ne avrà 10 io ne avrò 8, perché ho sempre due anni meno di lui”. A prima vista sembrano esempi banali, ma ricordiamoci che per raggiungere questo risultato delle volte gli insegnanti hanno bisogno di un anno intero di scuola.
Mio figlio è in grado di disegnare con buona approssimazione la mappa della terra, conosce bene la cultura di diverse popoli nativi (in particolare nordamerica, artico, amazzonia), sa fare il pane con la pasta madre, è in grado di raccogliere diverse erbe selvatiche commestibili, è appassionato di vulcani, si interessa alla vita del mare e alla navigazione a vela, sogna di imparare a cavalcare, improvvisa deliziosamente canzoni ancestrali “inventate” da lui che ricordano quelle del popolo sami o dei nativi americani.
Vi sono altri aspetti dell’educazione che ci danno un’idea precisa di cosa significhi avere in chiaro per davvero cosa desideriamo trasmettere ai nostri figli. Per esempio l’educazione sessuale.
Un episodio emblematico riguarda il ciclo femminile. Non uso più assorbenti usa e getta per le mestruazioni, bensì delle pezzuole di flanella, questo significa che una volta al mese compare nei pressi della nostra stanza una bacinella per metterle in ammollo. Pochi giorni fa, inosservata, ho potuto gustarmi la conversazione tra mia figlia Luna e un altro bambino di 5 anni, mentre contemplavano la bacinella. Con il viso pieno d’orgoglio mia figlia disse: “La mia mamma ha il sangue”. Di fronte allo stupore dell’amico, gli spiega: “Una volta al mese, perché non ha il bambino nella pancia, le viene il sangue. È molto buono sai, pieno di sostanze nutrienti. L’acqua rossa poi la dai alle piante per farle crescere meglio”. Mi sono resa conto d’un tratto di averci messo 35 anni per arrivare a questa consapevolezza, mentre mia figlia, a soli 4 anni, è orgogliosa del sangue mestruale, le piace, lo può guardare, annusare.
Quando Letizia, una deliziosa ragazza brasiliana, è stata a casa nostra per aiutarci dopo la nascita di Taro, Ephrem le diceva: “Dai, andiamo a scuola!” e la portava nell’orto, dove, seduto a terra e guardandosi intorno, le raccontava delle piante e di quello che esse gli avevano insegnato.

Garantire tempi e spazi
A mio avviso, il successo nell’accompagnare un bambino durante la sua crescita – senza inibire le naturali curiosità e creatività, senza castrare le sue inclinazioni naturali – non dipende tanto dalla scelta specifica tra scuola pubblica e privata o dal metodo scelto per la scuola in casa, quanto dal fatto che siano garantiti i tempi e gli spazi idonei affinché lui possa esprimersi ed esplorare autonomamente. Per tempi intendo almeno alcune ore al giorno di libertà e copiose vacanze, per spazi un ambiente ricco di stimoli naturali e umani, di incontri e di attività. I risultati per quel che riguarda la capacità di discernimento e la coerenza nello stile di vita del bambino dipendono invece principalmente dall’integrità morale dei suoi genitori che si rispecchia inesorabilmente nella loro autorità naturale (e non coatta!).

Per quel che mi riguarda, mi sento di affermare che un sistema di apprendimento basato sugli esami ferisce la dignità umana e denigra l’individuo.



INFO
L’intervento di Clara Scropetta è tratto dall’intervento “L’apprendimento spontaneo nel bambino”, trascrizione dell’incontro tenuto alla Festa della Natura (Rio Saliceto, 22 settembre 2007) apparsa nella sua versione integrale sul giornale del CIR.
Clara Scropetta è nata nel 1966 a Trieste, è laureata in Chimica e Tecnologia Farmaceutiche e madre di tre figli. Grazie all'esperienza diretta personale e allo studio autodidatta multidisciplinare, si è specializzata nella fisiologia della maternità. Attualmente il suo lavoro di divulgazione e condivisione comprende: pubblicazioni, traduzioni, organizzazione e animazione di incontri e seminari, consulenza e accompagnamento. Promuove attivamente il sostegno alla madre, il concepimento consapevole, il parto e la nascita indisturbati, il contatto continuo, l’allattamento a richiesta a termine, l’igiene naturale del bambino, l’immunità naturale, l’apprendimento spontaneo, ma anche una coscienza ecologica integrale.

Fonte